Cum acționează Asociația Il Giocattolo?
1° Nu avem cheltuieli de structura pentrucă fiecare operator voluntar îşi achită personal transportul, casa şi masa. Singurele cheltuieli sunt pentru recompensarea gestionării contabile şi a sediului din Anina (încălzire şi iluminat) care funcţionează de fapt şi pentru pure activităţi sociale. Toţi banii sunt cheltuiţi pentru activităţi. Noi ne finanţăm prin susţinerea materială a fondatorilor Asociaţiei şi cu ajutorul economic al asocaţilor şi simpatizanţilor.
2° Ne străduim să formăm copiilor /tinerilor baza pe care să-şi construiască propriul viitor în convingerea noastră că fiecare are un talent de valorificat şi că este datoria noastră de adulţi să îndrumăm tinerii. Deci, prin diversele activităţi (exemple se pot vedea aici), încercăm să furnizăm baze, principii şi reguli (în viaţa sunt şi reguli de respectat). In special dorim să-i învăţăm că există drepturi civile pentru fiecare persoană dar că există şi obligaţii în societate.
Suntem conştienţi că dând unui copil posibilitatea să-şi constriască viitorul contribuim la dezvoltarea lumii în care trăim şi deci şi a viitorului nostru.
3° Evităm pura binefacere dar, adulţilor le asigurăm loc de muncă astfel încât să obţină:
- satisfacţia obţinerii câştigului de pe urma propriei munci;
- însuşirea unei meserii (nu puţini sunt aceia care, lucrând la reabilitarea Brădetului, astăzi sunt zidari, bazele meseriei dobândindu-le de la noi);
- satisfacţia participări la construirea/reabilitarea unor edificii utile întregi comunităţi (şcoală, grădiniţă, săli, etc.).
Încercăm să luptăm împotriva discriminării populației țigănești prin reunirea copiilor de etnie romă și români. Rezultatele sunt remarcabile!
Așadar, haideți să încercăm să răspândim ideea unei frăți umane care trece granițele și barierele. Suntem italieni și îi ajutăm pe români pentru că Europa este o „batistă în lume”, iar tinerii români vor fi și noii europeni.
Nu suntem o asociere de origine religioasă, dar mulți dintre noi credem cu tărie în Providența divină, alții nu suntem credincioși, dar este sigur că toți lucrăm pentru „binele”, într-o uniune care depășește diferențele de credință și ne unește pentru un „înalt”. obiectiv comun. "
Aceste fraze extrase din discursul Papei Francesco ni se potrivesc foarte bine:
<<Încă sunt milioane de copii și copile care suferă și trăiesc în condiții foarte asemănătoare cu sclavia. Nu sunt numere: sunt ființe umane cu o față proprie, cu o identitate pe care Dumnezeu le-a dat-o. Nu putem fi indiferenți la toate. Prea des uităm care-i răspunderea noastră și închidem ochii în fața exploatării acestor copii care nu au dreptul de a se juca, de a studia, de a visa. Nu au nici măcar căldura unei familii. Strigătul acestor situații nu poate trece neobservat: orice copil marginalizat, abandonat de către familia sa, fără instruire, fără asistență medicală e un strigăt! Un strigăt care se urcă la Dumnezeu și denunță sistemul pe care noi adulții l-am construit. Un copil abandonat e vina noastră. Nu mai putem continua să trăim în acest fel: nu mai putem permite ca ei să se simtă singuri și abandonați; trebuie să primească o educație și să simtă iubirea unei familii pentru a ști că Dumnezeu nu îi uită.>>
<<. . . Dar în viaţă este o paralizie chiar mai periculoasă şi deseori dificil de identificat, şi cu greu de recunoscut. Îmi place s-o numesc paralizia care apare atunci când se confundă FERICIREA cu un DIVAN! Da, credem că pentru a fi fericiţi avem nevoie de un divan comod. Un divan care să ne asigure comoditate, linişte, şi siguranţă. Un divan, precum cele moderne, inclusiv cu masajul pentru adormit, care să ne asigure ore de linişte şi să ne poarte în lumea Video-jocurilor şi să petrecem timpul în faţa computerului. Un divan care să aline oricare durere şi frică. Un divan care să ne facă să stăm închişi în casă fără să ne obosim şi nici să fim preocupaţi. ‘’Divano-fericirea’’ este probabil paralizia silenţioasă care ne poate dăuna foarte mult, cea care poate cel mai uşor să distrugă tinereţea. ‘’De ce se întâmplă aceasta, Părinte?’’. Pentrucă încet, încet, fără să ne dăm seama, ne regăsim moleşiţi, cu privirea fixă şi fără tonus şi zăpăciţi. . . Desigur, pentru mulţi este mai uşor şi chiar avantajos să ai tineri moleşiţi şi zăpăciţi care confundă fericirea cu un divan . . . .
Dar adevărul este altul: dragi tineri, nu am venit pe lume ca să trăim fără a face nimic, ca s-o parcurgem comod, ca să transformăm viaţa într-un divan care să ne adoarmă; din contra, am venit pe lume pentru altceva, ca să lăsăm o urmă. Este foarte trist să treci prin viaţă fără a lăsa vreo urmă. Dar atunci când alegem comoditatea, confundând fericirea cu prăpădirea , atunci preţul pe care-l plătim este foarte, chiar foarte mare: ne pierdem libertatea. Nu suntem liberi ca să lăsăm urme. Pierdem libertatea . . .
Tocmai în aceasta constă marea paralizie, când începem să gândim că fericirea este sinonimă cu comoditatea, că a fi fericit înseamnă să parcurgi viaţa adormit sau narcotizat, că unicul mod de a fi fericit este să stai ca zăpăcitul. Desigur că drogurile nu fac bine, dar sunt şi alte multe droguri socialmente acceptate care sfârşesc prin a ne face chiar sclavi. Şi unele şi celelalte ne fură binele nostru cel mai de preţ: libertatea.
Ne fură libertatea . . . >>
(GM.C. Cracovia 30/7/2016)